UTOPIZME

Mereu in istoria civilizatiei liderii, conducatorii de stat, presedintii, regii, principii cu tot alaiul lor, senatorii, deputatii, lorzii...., cei de care depind destinele unei natii, indiferent de organizatiile sociale, regat ori republica, au avut si au mereu pozitii privilegiate. Poporul se prosterneaza cu obedienta in fata lor ca in fata unor semizei. Poporul, mai in toate timpurile, a avut insa de suferit. Parti consistente din venitul poporului sunt furate din avutul cetatenilor in forme de bir, taxe si impozite, doar ca sa le fie lor bine. Nesatul pantagruelic al conducatorilor si al sistemului de stat a fost si este in continuare neprincipial, ascunzand in fapt o jecmaneala odioasa. Paraziti ai societatii, liderii isi aroga puteri nelimitate ale destinului celor ce trudesc pentru ei. Iau mult si nu dau mai nimic inapoi. Daca vrem sa schimbam istoria si insasi existenta, trebuie schimbata forma de conducere.

Solutia ce poate rezolva criza sociala ar fi demitizarea si defavorizarea liderilor. Alegerea lor dintre cei mai odiosi criminali, hoti, banditi, prostituate pentru a conduce destinele natiei din spatele gratiilor. Sau, mai eficient, sa ii bagam chiar pe actualii conducatori in puscarii, dar sa le lasam atributele conducerii. Sa-i obligam deci sa conduca si sa o faca asa cum trebuie. Daca situatia economica, sociala si de trai nu se inbunatateste, acestia sa fie supusi la torturi si alte privatiuni si mai si. Daca reusesc sa aduca bunastarea, sa fie eliberati, dar nu in societate ci in paduri. Avand sabia lui Damocles deasupra capului, liderii ar fi nevoiti astfel sa faca in asa fel pentru ca societatea sa fie in bunastare. Conceptul de respect si adesea adulatie a liderilor trebuie schimbat cu cea a perceptiei pe care o avem, pe nedrept, pentru prestatia unei munci rusinoase (cum ar fi vidanjoria, gunoieritul ori macelaria de la abator). Aroganta ce o au liderii pe supusii lor va fi astfel inlocuita cu teama a insasi existentei lor ca indivizi, iar pizma noastra pe ei va fi inlocuita cu compasiunea.

De pe malurile Dambovitei pe cele ale Hudsonului

Romanul emigrant este o faptura national placentara, strans legat de reperele nu exclusiv traditionale cat de uzantele unui fel de urban de periferie cu parfum de mititei si de bibelouri pe mileuri. Romanii se desprind cu greu de ceea ce s-au obisnuit si sunt nefiresc de greu adaptabili. Au avut grija sa isi ia cu ei in traista emigrarii atat reteta de muraturi a bunicii cat adesea, din pacate, si metehnele de palier din blocurile de cartier. Nu se simt in largul lor si sunt stanjeniti sa se amestece cu alte natii. Romanul ar prefera ca “strainul” sa invete limba sa si doar raspunde la buna ziua, nu il si da de cele mai multe ori. Categoria nu este desigur exhaustiva, existand si exceptii. Aceste axceptii insa nu le gasesti in zona comunitatii romanesti a emigratiei.
In acest “creuzet” numit New York, romanul ca o ceapa tare, nu se lasa asimilat majoritatii si prefara sa bata drumul spre acelasi local romanesc, magazin de mezeluri romanesc sau biserica ortodoxa romaneasca.
Traiesc in New York circa 170.000 de romani, dupa ultimele statistici ale Departamentului de City Planning, dar nu in comunitati distincte cum sunt adunati fie grecii in Astoria, rusii in Brooklyn, italienii in Brooklyn Heights, polonezii in Greenpoint, indienii sau pakistanezii in Jackson Heights, chinezii in China town sau in Elmhurst. Romanii sunt imprastiati mai prin toate cartierele si poate doar in Ridgewood sau Sunnyside sa ii poti gasi mai comasati oarecum.
In Sunnyside Queens sunt si cele cateva restaurante romanesti ce imprastie in zona duios miros de mititei, sarmale si nostalgii traditionale. Acasa, Transilvania, Bucharest, Casa Romana, sunt numele restaurantelor unde romanii diasporizati sunt atrasi ca magneteii. Fireste, loc de barfe, nostalgii si mancatorii. In listele de bucate nu lipsesc traditionalele ciorbe, tochituri si salete de vinete si nevinete, in unele locuri chiar gustoasa, in altele ca la cantina proletara. Peste tot insa muzichia e la cota maxima decibelica, caci romanul nu considera ca se distreaza daca nu ii bubuie in urechi boxele cu manele si saltarete. Stergarele populare si castroanele de lut pictat de pe peretii localurilor, florile de plastic si traforajele pirogravate tremura la vibratiile fonice emotionante, adesea in prezenta unduitoare a unor dansat-oare angajate, atat de comune pentru noi dar atat de exotice pentru americanul ratacit pe acolo. Cu nelipsitul sprit pe masa, romanul isi consuma melancolia de peren emigrant resentimentar.

* aparut in revista Corso - nr.1 - 19 martie 2010.

TENDINTE NOI IN MUZICA DE AVANGARDA (II)

Muzica contemporana – Muzica noua

Daca in magazinele de muzica, compartimentate pe categorii stilistice, cauti albumele lui Meredith Monk, vei fi derutat caci ele se pot gasi fie la sectia de muzica clasica, fie la jazz sau la new age. Cu toate aceste categorisiri conventionale, muzica compusa si interpretata de Meredith Monk nu se incadreaza in niciuna din aceste sectiuni. Inca din anii ’70, Meredith Monk surprinde publicul atat prin prezentele ei scenice, in care spectacolul este gandit ca un concept complex (aparent minimalist) de sunet si miscare, cat si prin albumele ei, creatiile aflandu-se constant de atunci sub semnul avangardei si al unicitatii stilistice. Atat ea cat si alti artisti cum ar fi Joan La Barbara si David Hykes au impins la extrem capabilitatile vocii umane; sau Jay Clayton care a colaborat cu alti compozitori de avangarda precum John Cage, Kirk Nurock si Muhal Richard Abrams. Una dintre cele mai versatile si inovatoare voci ale muzicii de avangarda, Monk, impleteste genuri artistice – muzica, dans, film, in expresii ludice, cu colaraturi subtile intre patos si umor, inocenta si patetic.
Ca o demonstratie ca genurile muzicale converg astfel incat categorisirile devin de prisos, compozitorul britanic Gavin Bryars se stabileste pe un teritoriu intre minimalism si muzica procesata. Cu toate acestea, muzica lui Bryars este melodica cu o armonie simpla dar nu facila. “Jesus’s blood never failed me yet” este o inefabila dar puternica tesatura melodica intre banda pre-inregistrata, pe aceeasi linie melodica repetitiva si uneori obsedanta dar discreta, a acumularii de limbaj sonor. Tehnica de inregistrare efectuata de Brian Eno la aceasta piesa cu o durata de peste 70 de minute, a fost facuta manual, si nu cum obisnuit se procedeaza in muzica procesata prin “secventa digital decalata”, aceasta metoda oferind aspectului de ansamblu, un puternic profil uman.
Compozitorul Paul Dresher recurge si el inca din 1970 la experimente sonore folosind benzile preinregistrate si tehnica de “delay process” in conjunctie cu procesarea electronica live. Lucrarea sa “Liquid and stellar music” este o demonstratie de tehnica novatoare si rafinament. Bogate texturi de sunet gasim si in muzica lui Tom McVeety. Versatilitatea tehnicii de “delay process sound” ii confera muzicii lui McVeety o calitate ampla, eterica, cvasi-corala si nu in ultimul rand maestoasa.
Evolutia minimalistilor de la un cult pentru acest stil, la abordarea atonalului sau includerea in conceptual sunetului a tacerii ca parte integranta si complementara, ii situeaza pe acestia in pura demonstratie a experimentului de avangarda. Specularea tacerii si participarii publicului prin reactii spontane in sala de concert a fost mereu pentru muzica iconoclastica a lui John Cage, o masura conceptuala. Ceea ce Cage intituleaza ca piesa 4’33”, este defapt o tacere absoluta a muzicianului, cu un instrument in mana, pe durata a 4’33”. “Muzica” acestei piese consta in reactia sonora a publicului, care poate consta in freamat, tuse sau vociferari. Evident aceasta “piesa” nu poate exista fara public. Mai minimalist decat atat nici ca se poate! Dar John Cage, unul dintre cei mai importanti si influenti compozitori ai avangardei secolului XX, poate fi intradevar apreciat pentru lucrarile sale prototipice cum ar fi suita “Imaginary landscape". In fapt Cage a anticipat inca din lucrarile sale timpurii, atat muzica electronica a lui Elmert, pe germanii din Cologne, cat si lucrarile lui Schaeffer si ale scolii franceze.



Copyright © : Daniel Ionescu

TENDINTE NOI IN MUZICA DE AVANGARDA (I)

Avangarda este un domeniu intimidant pentru majoritatea publicului, si cel mai controversat in perceptia criticii. In avangarda, reperele traditionale ale esteticului sunt intoarse, de cele mai multe ori in forme socante, non-ambientale, dar extrem de inovatoare. Stereotipiile expresiei artistice obisnuite si notiunea frumosului clasic sunt fundamental negate, iar atitudinea artistului (art-itudinea) are adesea valente de manifest. Ordinea este deranjata si conservatorismul distrus. Paradoxal, in arta, anarhismul si decadenta avangardei devin un element de progres. Cu toata diversitatea ei de expresie, totusi avangarda foloseste tautologic aceeasi reteta: non-conformismul. Ca efect final, avangarda ne modifica felul in care privim lumea si consideram valorile cultural universal valabile.

Muzicologul Nikolaus Hammoncourt nota in scrierile sale: “Muzica din zilele noastre reflecta realitatea noastra. Nu ne place aceasta muzica? E ca si cum am spune ca nu ne place sa ne privim in oglinda si sa vedem ceea ce ea reflecta. Daca am avea o oglinda magica, reflectanta a unei lumi ideale, oare ce efect ar avea aceasta asupra noastra?”. Tendinta spectatorului in fata operei este identificarea cu continutul ei, gasindu-si afinitati afective cu personajele, ori cu situatiile descriptive si, nu in ultima instanta, de a fi incantat. Dar arta este o idealizare si o iluzie a lumii reale. In forma ei pura, avangarda se afla in deplin teritoriu al abstractului unde identificarea cu realul este exclusa de cele mai multe ori; de aici si inaccesibilitatea de comprehensiune a consumatorului neavizat si mai putin educat.

Excesele hiperintelectualiste ale avangardei artistice esueaza adesea intr-un derizoriu steril, gustat probabil doar de snobi, dar, in alte cazuri, anumite reprezentari pot fi incluse in categoria capodoperelor. Nimic mai adevarat ca avangarda este un teritoriu periculos de navigatie pentru un artist, si ca de la sublim la ridicol nu este decat un pas. Doar timpul poate decide valoarea operei – amore ore re probatum... gloriae.

Conditia suprema a artei ramane totusi sinceritatea. Si de ce nu am putea sa-i credem pe avangardisti ca sunt sinceri, din moment ce ei risca atat de mult? Desigur, limitele devin prin analiza suficient de derutante. De unde incepe si pana unde poate ajunge o expresie artistica iesita din tipare? Oare riscam sa intram in zona schizoida ori pur patologica a mentalului? Anumite experimente test de psihopatologie efectuate de o clinica din Germania asupra unor pacienti ce nu sunt artisti in nici un fel, au demonstrat capabilitati artistice deosebite din partea acestora. Cu o abila promovare, acestia ar putea capata statut de artisti profesionisti. Poate nu degeaba se spune ca artistii ar fi putin “sariti” si este tot atat de adevarat ca iti trebuie un dram de nebunie pentru a te lasa cuprins de chinurile, angoasele si suferintele unui artist adevarat. Evident, nesinceritatea in arta nu poate produce decat cabotini.




Copyright © : Daniel Ionescu

UNDERDOGS

Astazi m-am gandit sa schimb topica pe care am abordat-o pana acum in acest colt de blog. M-am hotarat mai bine sa fac un blog cu colt.
Pe strada mea, in buricul satului lui Bucur, ma intalnesc de o vreme incoace cu o americanca, grasa si cu curul mare cum sunt majoritatea, ce isi plimba pretentiile in lesa a doi caini (unul bull si altul tot bull, culoarea lor difera doar). Ce treaba are ea prin acest colt uitat de civilizatie nu e treaba mea. Subiectul acestui mic eseu este treaba mare lasata exact in fata blocului meu pe trotuar de necuvantatoarele acesteia. Adulmecand, (ce or adulmeca ei in mintea lor de caini) gasesc locul si isi revarsa ambii, parca la comanda, concluzia digestiei canine. Biete animale fara maniere. Apoi, degajati, isi trag proprietara de lesa in cautarea unui alt loc ce doar pentru mintea unui caine poate reprezenta ceva. Doua movile mari, galbene si aburinde, ca sa nu mai spun cat de puturoase, raman pe trotuar in urma animalelor. Nici ei nici stapana nu se uita in urma si pornesc mai departe. Ma feresc din calea lor, cum fac de obicei, dar nu ma abtin sa ii adresez cateva cuvinte, intr-un accent, va asigur, 100% new-yorkez : “In the States or wherever you came from, you pick up the shit after your dog. You know that". In traducere libera: “Legea nu numai a bunului simt, civilizatiei si a respectului, impune sa culegi rahatul lasat pe strada de cainii scosi la plimbare in acest scop. In tarile civilizate neconformarea atrage dupa sine amenzi usturatoare”. De la americanca nu am sesizat nicio unda de replica. In schimb, "catelusii", m-au marait discret.
… but maybe in this country with so many underdogs, who cares about common sense or law anymore?
Saracul meu bunic... A asteptat toata viata sa soseasca americanii. Daca ar mai fi trait, s-ar fi bucurat el tot atat de mult acum, cand americanii sunt aici, in cele din urma, sa vada ca: “They brought us just dog poopoo”?

AGAINST ALL ODDS – Slag Gallery – New York. 11 artisti romani.

Slag Gallery din New York devine cu fiecare noua expozitie o platforma de (re)prezentare a artei romanesti si a noii generatii de artisti romani. 11 artisti romani, apartinand tinerei generatii de creatori, deschid la final de an, o expozitie comuna ca un fel de manifest impotriva absurdelor conveniente (Against All Odds).
Fireste, rezultatul este o eclectica viziune de introspectie sociala si personala. Liantul dintre acesti artisti este ...un soi de tristete, un fel de sarcasm, un umor negru sau mai bine spus, pe romaneste, “a face haz de necaz”. Iar “necazurile” natiei par a fi situate undeva intre pauperitate si identitate. Oare nu este ceva la ordinea zilei indiferent de paralelele geografice? Numai ca, noi romanii avem darul analitic al despicarii firului in patru. Prin asta, expunerile devin oarecum locale, personale, daca nu chiar “nationale”. Trairile noastre sunt intense, intensificate de absurdul politic si social in care Romania postdecembrista gliseaza intre mimetism si libertate, intre placheuri si smaralde.
Angoasele sunt expuse transant la vedere ori sublimate prin simboluri polisemice. Preponderent figurative, in maniera neorealista, temele investigheaza pe rand si individual aspectele alienarii si ale degradarii. De la grafica pop(ista), a lui George Anghelescu, la sarcasmul fotografic a suprapunerii in maniera de colaj ale lucrarilor lui Dumitru Gorzo, expozitia devine o calatorie analitica prin odiosul uman. Irina Broboana investigheaza universul mutant al copilariei in care papusa devine un obiect de fetis si de agresiune. Suzana Dan scoate la vedere un balci al desertaciunii si al agresivitatii estetismului consumerist. Picturile lui Gheorghe Fikl extrapoleaza prin imaginea conditiei de ‘underdog’, parvenitismul, pseudoaristocratia si falsul. In lucrari de dimensiuni mari, Mihai Florea analizeaza detaliul care devine o extensie a personalitatii si un conflict intre esential si derizoriu. Sora mai mica, Ioana Gorzo isi face debutul cu o serie de lucrari in care factualul mediatic este in contrast cu melancolia poetica. Aneli Munteanu dezveleste in grafica ei insomnii si framantari lascive. Singurele exponate sculpturale din expozitie, semnate de Bogdan Rata, asociaza antropomorfic simboluri culturale ce capata astfel dimensiuni de postulat. Poemele picturale ale lui Mircea Suciu invita la meditatie. Si nu in ultimul rand, Roman Tolici releva conditia umana intre aparenta si concret, intre cine suntem si cine pretindem ca suntem.

Cronici...

SLAG Gallery - 548 west, 28th st. NY.


O tanara curajoasa pana la inconstienta, Irina Protopopescu, isi pune lacat la cabinetul ei de stomatologie (oriunde in lumea asta, sursa de castiguri consistente si constante) si se aventureaza in dificila si riscanta lume a galeristilor dintr-una dintre cele mai concurente zone a New York-ului – Chelsea. Dupa doar doi artisti bine alesi si doua expozitii inspirat organizate, Irina si-a facut cu succes debutul, devenind deja un reper in elita circuitului galeriilor de arta newyorkeze. Detasandu-se din orice competitie cu ICR-ul newyorkez, galeria Slag devine exponential, promotoare a valorii artistice romanesti autentice.






DUMITRU GORZO – “In the corner of my eye”
Gorzo demonteaza cu istetimea taranului autentic, propriile radacini ancestrale. Folclorul este pentru Gorzo, tema de predilectie a interogatoriului sau inchizitoriu. Fara menajamente, el demitizeaza stereotipiile si “sfintele” tabuuri nationale. Cu umorul unui Pacala autoexilat in lumea haotica a metropolei si a modernismului, Gorzo sesizeaza totodata cu agerime alterarea traditiei. Ce ramane din traditie este doar cromatica fovista caracteristica motivelor maramuresene ce fac o simbioza de kitsch artizanal cu plasticul, artificialul si digitalul lumii moderne. Discursul sau vizual frizeaza kitschul, dar, paradoxal, reusind performanta unicitatii. Erotismul pervers este subliminat “la vedere” prin subpunerea figurativa in mediu mixt al bazoreliefului ca o mizanscena. Aceasta senzatie de suprapunere devine ametitoare vizual. Tratarea in stil rustic a formei sculpturale ca protoimagine contrazice in reciprocitate hiper-realismul proiectiei picturale.
Anecdotica lui Gorzo este de factura rebela, fara a oferi si solutii. Viziunea sa “periferica” vizeaza chiar perifericul conditiei rurale, disiparea istoriei ca traditie.











MIRCEA SUCIU – “How deep the rabbit hole goes”
Exista o dihotomie a cautarii–ascunderii in lucrarile lui Suciu. Exista o teama de necunoscut ce duce pana la mutenie si la o liniste incremenita. Sintagma “inauntru-afara” confera lucrarilor o tridimensionalitate ce trece dincolo de perceptibil. Ascunsul este tot atat de esential precum si ce este la vedere in lucrarile lui Suciu, devenind astfel o metafizica a depersonalizarii si a disparitiei... Partir c’est mourir un peut. Ascunderea este posibil sa implice si o descoperire in lucrarile lui Suciu, dar aceasta descoperire pare a fi de natura transcendentala nefiind relevata. Ce se afla “dincolo” devine experienta intima a fiecaruia si revelatie personala. Personajele, expuse hiper realist in tablourile lui Suciu apar singulare sau, chiar si cand apar in grup, ele se afla in nonrelationare devenind astfel un personaj de grup eterogen. Protoimaginea se dizolva intr-o postexperienta de natura narativa. Aceasta retorica asterne peste lucrarile lui Suciu un mister si un dramatism static in expectativa. Dramatismul este sustinut si de zonele de non-pictura sau de ne-umplere. Acest joc cu vazutul-nevazutul, baba-oarba sau de-a v-ati-ascunselea, este insusi jocul conditiei umane, este tragicomedia existentiala.






Alexandru Rădvan şi Tara (von Neudorf) la Westfälischen Landesmuseum für Industriekultur Henrichshütte Hattingen, Germania. Festivalului „Rumänische Kulturtage an der Ruhr” („Zilele culturale în Bazinul Ruhrului”) 21 septembrie – 26 octombrie 2008.


(foto Sorin Tara)
















(foto Alexandru Radvan)

















Este o diferenta esentiala calitativ intre, partial exhumata expozitie de la New York si cea actuala din Germania, ambele organizate sub egida ICR. Nu numai faptul ca ambele expozitii au fost organizate de aceasi institutie le asociaza, cat si scandalurile create in jurul lor. Daca expozitiei grupului Zacuska de la New York nu i se poate aduce nici o apologie, nici estetica si cu atat mai putin de intente a mesajului, inexistent de altfel, actuala expunere din Germania are insa o alta dimensiune culturala, etica si spirituala. “The Last Temptation” este un proiect in duplex semnat de doi artisti apartinand aceleasi generatii de artisti, artisti ce isi traiesc angoasele cat si frustrarile in fata unei societati in deriva. Doi artisti ce propun limbaje plastice diferite dar avand aceasi vocatie pentru nonconformism si iritarea conventiilor pudibonde. Actul lor artistic devine o “Art-itudine”.
Alexandru Rădvan şi Tara (von Neudorf) propun, in cele doua expozitii distincte - „Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii” şi „Into the Night of Loneliness” – practic variatiuni pe aceasi tema, o tema greu de ingurgitat, o tema incomoda, imagini ce zgarie privirea si zguduie constiinta. O provocare violenta facuta unei lumi violente. Diferenta dintre aceste doua lumi paralele consta in insasi pozitia pe care acestea se situeaza; de o parte artistii afiseaza o sinceritate debordanta pana la exibitie, iar de cealalta parte, obtin reactia tot atat de virulenta a unor critici – ipocritici de ocazie. Violenta contra atacului este pe masura precaritatii lui, atat in educatia estetica ori culturala, dar si in lipsa unei perceptii juste.
In imaginistica lui Radvan nu exista nicio concesie ironica, nici o unda de ironie. Viziunea lucrarilor sale este transanta, traumatizanta, abominabila, de o violenta vizual socanta. Radvan nu creaza, ci recreaza o realitate concreta a unei societati in care violenta are vocatie de autoritate. Proiectul lui Alexandru Radvan – Omagiu lui Iuda si Cruciatii - sublimeaza o realitate tiranica si abjecta. Viziunile grafice ale lui Radvan sunt goyasciene, dar pot fi raportate, ca expresie a tensiunii, dramatismului si protestului, tot atat de bine de la Bosh la Franz Masseerel, Callat, Munch sau Grosz. Radvan nu este totusi un epigon al acestora. Mentionez aceste repere estetice fara o voita eruditie, ci pentru a integra intr-un context de referinta si a transmite un mesaj fara echivoc: Arta are menirea de a emotiona, iar panoplia emotiilor umane se situeaza intre culmi si abisuri. Acestor critici li se par pornografice lucrarile lui Radvan... Pornografica este insasi realitatea concreta in care suntem felatizati zilnic de catre cei care ne dirijeaza destinele cu aroganta tutelara. Aceasta reactie violenta la o sublimata violenta artistica nu confirma decat subcultura si primitivismul in care se localizeaza subiectul tratat.
In consens, dar cu o optica diferita, instalaţia altar „Into the Night of Loneliness” semnată Tara von Neudorf, este un discurs, de data asta ironic sagace a aceleasi teme a debusolarii, panicii, alienarii, angoaselor si a resentimentelor. Realismul nevrotic maladiv, este conferit la Tara de catre un umor absurd adesea, dar constant incisiv si analitic.
Cei doi artisti diseca realitatea cu aceasi precizie si voluptate aproape sadica, ducand fiecare propria cruciada de gladiatori singuratici.

Copyright © : Daniel Ionescu