TENDINTE NOI IN MUZICA DE AVANGARDA (II)

Muzica contemporana – Muzica noua

Daca in magazinele de muzica, compartimentate pe categorii stilistice, cauti albumele lui Meredith Monk, vei fi derutat caci ele se pot gasi fie la sectia de muzica clasica, fie la jazz sau la new age. Cu toate aceste categorisiri conventionale, muzica compusa si interpretata de Meredith Monk nu se incadreaza in niciuna din aceste sectiuni. Inca din anii ’70, Meredith Monk surprinde publicul atat prin prezentele ei scenice, in care spectacolul este gandit ca un concept complex (aparent minimalist) de sunet si miscare, cat si prin albumele ei, creatiile aflandu-se constant de atunci sub semnul avangardei si al unicitatii stilistice. Atat ea cat si alti artisti cum ar fi Joan La Barbara si David Hykes au impins la extrem capabilitatile vocii umane; sau Jay Clayton care a colaborat cu alti compozitori de avangarda precum John Cage, Kirk Nurock si Muhal Richard Abrams. Una dintre cele mai versatile si inovatoare voci ale muzicii de avangarda, Monk, impleteste genuri artistice – muzica, dans, film, in expresii ludice, cu colaraturi subtile intre patos si umor, inocenta si patetic.
Ca o demonstratie ca genurile muzicale converg astfel incat categorisirile devin de prisos, compozitorul britanic Gavin Bryars se stabileste pe un teritoriu intre minimalism si muzica procesata. Cu toate acestea, muzica lui Bryars este melodica cu o armonie simpla dar nu facila. “Jesus’s blood never failed me yet” este o inefabila dar puternica tesatura melodica intre banda pre-inregistrata, pe aceeasi linie melodica repetitiva si uneori obsedanta dar discreta, a acumularii de limbaj sonor. Tehnica de inregistrare efectuata de Brian Eno la aceasta piesa cu o durata de peste 70 de minute, a fost facuta manual, si nu cum obisnuit se procedeaza in muzica procesata prin “secventa digital decalata”, aceasta metoda oferind aspectului de ansamblu, un puternic profil uman.
Compozitorul Paul Dresher recurge si el inca din 1970 la experimente sonore folosind benzile preinregistrate si tehnica de “delay process” in conjunctie cu procesarea electronica live. Lucrarea sa “Liquid and stellar music” este o demonstratie de tehnica novatoare si rafinament. Bogate texturi de sunet gasim si in muzica lui Tom McVeety. Versatilitatea tehnicii de “delay process sound” ii confera muzicii lui McVeety o calitate ampla, eterica, cvasi-corala si nu in ultimul rand maestoasa.
Evolutia minimalistilor de la un cult pentru acest stil, la abordarea atonalului sau includerea in conceptual sunetului a tacerii ca parte integranta si complementara, ii situeaza pe acestia in pura demonstratie a experimentului de avangarda. Specularea tacerii si participarii publicului prin reactii spontane in sala de concert a fost mereu pentru muzica iconoclastica a lui John Cage, o masura conceptuala. Ceea ce Cage intituleaza ca piesa 4’33”, este defapt o tacere absoluta a muzicianului, cu un instrument in mana, pe durata a 4’33”. “Muzica” acestei piese consta in reactia sonora a publicului, care poate consta in freamat, tuse sau vociferari. Evident aceasta “piesa” nu poate exista fara public. Mai minimalist decat atat nici ca se poate! Dar John Cage, unul dintre cei mai importanti si influenti compozitori ai avangardei secolului XX, poate fi intradevar apreciat pentru lucrarile sale prototipice cum ar fi suita “Imaginary landscape". In fapt Cage a anticipat inca din lucrarile sale timpurii, atat muzica electronica a lui Elmert, pe germanii din Cologne, cat si lucrarile lui Schaeffer si ale scolii franceze.



Copyright © : Daniel Ionescu

TENDINTE NOI IN MUZICA DE AVANGARDA (I)

Avangarda este un domeniu intimidant pentru majoritatea publicului, si cel mai controversat in perceptia criticii. In avangarda, reperele traditionale ale esteticului sunt intoarse, de cele mai multe ori in forme socante, non-ambientale, dar extrem de inovatoare. Stereotipiile expresiei artistice obisnuite si notiunea frumosului clasic sunt fundamental negate, iar atitudinea artistului (art-itudinea) are adesea valente de manifest. Ordinea este deranjata si conservatorismul distrus. Paradoxal, in arta, anarhismul si decadenta avangardei devin un element de progres. Cu toata diversitatea ei de expresie, totusi avangarda foloseste tautologic aceeasi reteta: non-conformismul. Ca efect final, avangarda ne modifica felul in care privim lumea si consideram valorile cultural universal valabile.

Muzicologul Nikolaus Hammoncourt nota in scrierile sale: “Muzica din zilele noastre reflecta realitatea noastra. Nu ne place aceasta muzica? E ca si cum am spune ca nu ne place sa ne privim in oglinda si sa vedem ceea ce ea reflecta. Daca am avea o oglinda magica, reflectanta a unei lumi ideale, oare ce efect ar avea aceasta asupra noastra?”. Tendinta spectatorului in fata operei este identificarea cu continutul ei, gasindu-si afinitati afective cu personajele, ori cu situatiile descriptive si, nu in ultima instanta, de a fi incantat. Dar arta este o idealizare si o iluzie a lumii reale. In forma ei pura, avangarda se afla in deplin teritoriu al abstractului unde identificarea cu realul este exclusa de cele mai multe ori; de aici si inaccesibilitatea de comprehensiune a consumatorului neavizat si mai putin educat.

Excesele hiperintelectualiste ale avangardei artistice esueaza adesea intr-un derizoriu steril, gustat probabil doar de snobi, dar, in alte cazuri, anumite reprezentari pot fi incluse in categoria capodoperelor. Nimic mai adevarat ca avangarda este un teritoriu periculos de navigatie pentru un artist, si ca de la sublim la ridicol nu este decat un pas. Doar timpul poate decide valoarea operei – amore ore re probatum... gloriae.

Conditia suprema a artei ramane totusi sinceritatea. Si de ce nu am putea sa-i credem pe avangardisti ca sunt sinceri, din moment ce ei risca atat de mult? Desigur, limitele devin prin analiza suficient de derutante. De unde incepe si pana unde poate ajunge o expresie artistica iesita din tipare? Oare riscam sa intram in zona schizoida ori pur patologica a mentalului? Anumite experimente test de psihopatologie efectuate de o clinica din Germania asupra unor pacienti ce nu sunt artisti in nici un fel, au demonstrat capabilitati artistice deosebite din partea acestora. Cu o abila promovare, acestia ar putea capata statut de artisti profesionisti. Poate nu degeaba se spune ca artistii ar fi putin “sariti” si este tot atat de adevarat ca iti trebuie un dram de nebunie pentru a te lasa cuprins de chinurile, angoasele si suferintele unui artist adevarat. Evident, nesinceritatea in arta nu poate produce decat cabotini.




Copyright © : Daniel Ionescu