TENDINTE NOI IN MUZICA DE AVANGARDA (II)

Muzica contemporana – Muzica noua

Daca in magazinele de muzica, compartimentate pe categorii stilistice, cauti albumele lui Meredith Monk, vei fi derutat caci ele se pot gasi fie la sectia de muzica clasica, fie la jazz sau la new age. Cu toate aceste categorisiri conventionale, muzica compusa si interpretata de Meredith Monk nu se incadreaza in niciuna din aceste sectiuni. Inca din anii ’70, Meredith Monk surprinde publicul atat prin prezentele ei scenice, in care spectacolul este gandit ca un concept complex (aparent minimalist) de sunet si miscare, cat si prin albumele ei, creatiile aflandu-se constant de atunci sub semnul avangardei si al unicitatii stilistice. Atat ea cat si alti artisti cum ar fi Joan La Barbara si David Hykes au impins la extrem capabilitatile vocii umane; sau Jay Clayton care a colaborat cu alti compozitori de avangarda precum John Cage, Kirk Nurock si Muhal Richard Abrams. Una dintre cele mai versatile si inovatoare voci ale muzicii de avangarda, Monk, impleteste genuri artistice – muzica, dans, film, in expresii ludice, cu colaraturi subtile intre patos si umor, inocenta si patetic.
Ca o demonstratie ca genurile muzicale converg astfel incat categorisirile devin de prisos, compozitorul britanic Gavin Bryars se stabileste pe un teritoriu intre minimalism si muzica procesata. Cu toate acestea, muzica lui Bryars este melodica cu o armonie simpla dar nu facila. “Jesus’s blood never failed me yet” este o inefabila dar puternica tesatura melodica intre banda pre-inregistrata, pe aceeasi linie melodica repetitiva si uneori obsedanta dar discreta, a acumularii de limbaj sonor. Tehnica de inregistrare efectuata de Brian Eno la aceasta piesa cu o durata de peste 70 de minute, a fost facuta manual, si nu cum obisnuit se procedeaza in muzica procesata prin “secventa digital decalata”, aceasta metoda oferind aspectului de ansamblu, un puternic profil uman.
Compozitorul Paul Dresher recurge si el inca din 1970 la experimente sonore folosind benzile preinregistrate si tehnica de “delay process” in conjunctie cu procesarea electronica live. Lucrarea sa “Liquid and stellar music” este o demonstratie de tehnica novatoare si rafinament. Bogate texturi de sunet gasim si in muzica lui Tom McVeety. Versatilitatea tehnicii de “delay process sound” ii confera muzicii lui McVeety o calitate ampla, eterica, cvasi-corala si nu in ultimul rand maestoasa.
Evolutia minimalistilor de la un cult pentru acest stil, la abordarea atonalului sau includerea in conceptual sunetului a tacerii ca parte integranta si complementara, ii situeaza pe acestia in pura demonstratie a experimentului de avangarda. Specularea tacerii si participarii publicului prin reactii spontane in sala de concert a fost mereu pentru muzica iconoclastica a lui John Cage, o masura conceptuala. Ceea ce Cage intituleaza ca piesa 4’33”, este defapt o tacere absoluta a muzicianului, cu un instrument in mana, pe durata a 4’33”. “Muzica” acestei piese consta in reactia sonora a publicului, care poate consta in freamat, tuse sau vociferari. Evident aceasta “piesa” nu poate exista fara public. Mai minimalist decat atat nici ca se poate! Dar John Cage, unul dintre cei mai importanti si influenti compozitori ai avangardei secolului XX, poate fi intradevar apreciat pentru lucrarile sale prototipice cum ar fi suita “Imaginary landscape". In fapt Cage a anticipat inca din lucrarile sale timpurii, atat muzica electronica a lui Elmert, pe germanii din Cologne, cat si lucrarile lui Schaeffer si ale scolii franceze.



Copyright © : Daniel Ionescu